Nu stiu sa traiesc normal. Cred ca am pierdut notiunea normalitatii de prea mult timp ca sa mi-o mai amintesc. Imi alung timpul cu teme, pufuleti, covrigi si suc. Nu e de mirare ca ma doare stomacul.
Ma transfer pe o pagina plina de cifre, simboluri, desene… algebra… geometrie… Ma pierd printre ele ca printr-un labirint de intuneric si ma impiedic de notatii. E ciudat, nu de mult pe aici imi petreceam timpul, dar era lumina si era mai cald. Nici locuitorii nu mai sunt pe aici; pana la urma, cine ar trai intr-un labirint? Dar le simt prezenta; de data asta rece, apasatoare. Ma simt in plus. Aud susoteli care ma sfatuiesc sa plec. Cred ca e cel mai bine asa.
Imi indrept pasii catre alt taram. Instantaneu devin dependenta de efectul calmant al notelor muzicale. Ma droghez cu acorduri, injectandu-mi-le in timpan, dupa care isi fac singure efectul, ajungand pana la sange. E un viciu placut. Cu fiecare clapa atinsa, cu fiecare sunet nascut ma apropii mai repede de un sentiment de siguranta, de liniste impacata.
Evadez si de aici si ma ascund printre randurile ce curg siroaie din stilou. Mici amintiri de cerneala se pierd pe o foaie alba, ahtiata dupa prezenta lor. Le privesc perplexa, dar ele imi zambesc bland si ma poarta prin intelesurile lor cum valurile plimba apa. Dar ajung la tarm si naufragiez pe insula pierduta.
Imi gasesc salvarea prin pasi de dans, descarcandu-mi energia prin fiecare miscare in ritmul muzicii. Ma eliberez si ma calmez prin gesturi libere, impartindu-mi sufletul in mii de bucatele ce plutesc in aer.
Nu mai am notiunea timpului, a foamei, a oboselii… doar aceste patru lumi in care ma impart!
“I’ve gone too far to come back from here!”
(Paramore – Stop this song)
Stand de vorba pe mess cu Christiana, m-a izbit ideea randurilor ce vor urma. Cand am legat prietenii? Cand am taiat prietenii? Cand am intrat intr-o gasca, cand s-a format gasca asta? Ceea ce ma sperie e ca nu am nici cea mai vaga idee despre raspunsuri…