Draw me wings

‘Stop fidgeting!’

‘Are you done yet?’

‘Would you calm down already?!’

Those voices wouldn’t stop. They are exploding in his brain every five seconds and he loses his focus. He walks down the hall and back to his room, opens the window and lights up another cigarette. While inhaling the cold night air, clouds of toxic smoke rise in the dark. It’s his only way to put himself together. As soon as the delirium has gone for the moment, he returns to his violin and starts transposing his feelings into beautifully organized sounds. Every emotion is transported by the music that fills the room. K. frees his frustration and becomes addicted to this ‘drug’, craving for the instrument’s touch. All his being is suffocated by this passion. He entered his own dimension, where nothing else matters but his boem mind.

Later, he returns to his journal. He writes another poem, for another broken soul. His health is shaking more and more while he is giving birth to these delightful words that have the misfortune to find their meaning in a sad story.

‘This is useless!’

‘Not again…you’re pathetic.’

The voices are back. This is it. His illness is irreversible, but so is his love for an icy shadow that tormented his heart. He keeps on writing lyrics until he ends the page with capital letters:

DRAW ME WINGS AND I’LL FLY.

The next day, he was found unconscious on the floor. Near him, there was a piece of paper with a pair of wings drawn on it.

I just felt like writing something in English.

©Lorena

Ascunde-ma

As vrea toata viata sa mi-o traiesc in parfum, uitand de-al sufletului etern zbucium si sa mor in scantei febrile de foc. Gandul meu cenzurat e sa ma ascunzi intr-un betisor parfumat. La final, sa fiu cenusa in palma ta, aruncata in mare, chemata in disperare…

Pastreaza-ma intr-o pagina oarba si seaca, ameteste-ma printre cuvinte si patrunde-mi in minte. Afla-mi dorintele si implineste-mi-le. Afla-mi secretele si dezvaluie-le. Descopera-mi gandurile si publica-le. La final, cunoaste-ma…

Rapeste-mi existenta si insereaz-o in tacerea noptii. Sa te chinui noapte de noapte, graindu-ti cu patima nemuritoare soapte, sa-ti tulbur odihna si emotiile sa ti le cutremur. La final, reinvie-ma in amintiri.

Ascunde-ma intr-o nota muzicala. Astfel, cand ma auzi, sa-ti patrund curand prin timpan, ajungand la creier, unde imi voi face de cap dupa bunul plac.

Nu ma trezi, caci nu vreau sa parasesc acest vis in care te-am atins. Mai lasa-mi somn, caci niciodata nu mi-a fost suficient sa te visez.

Ascunde-ma de falsitate, de sperante desarte, de iluzii si deziluzii, de vise si cosmaruri. Ascunde-ma de tot ce am facut si am fost, de vorbele spuse fara rost. Ascunde-ma de impulsuri straine, ascunde-ma, deci, in tine.

©Lorena.

Recviemul unui vis

Ma dor ochii si transpiratie rece aluneca pe corpul meu. Inca o noapte pe care nu o pot dormi. Incerc sa scrutez intunericul cu o privire furioasa, dar nu ajung la niciun capat. Imi las capul pe spate si inspir adanc. Linistea e asurzitoare, nu-mi lasa gandurile in ordine. Ma ridic si imi opresc picioarele pe dusumeaua rece, in speranta ca mai am simturi vii… Dar nu percep nimic sub talpile amortite. Ma deplasez cu miscari mecanice, privind in gol. Coridorul pare interminabil. Si merg, merg, merg… Nu mai simt ca apartin realului si constientizez ca mi-am dat peste cap centrul de greutate.  Ma desprind, piesa cu piesa, ajungand in acelasi loc in care mi se pierd sperantele. Ca intotdeauna, e intunecat, rece, morbid… Intr-un colt se afla fericirea, care e in doliu. Plange cu lacrimi amare si ma priveste cu patima. Iar in mijloc se afla jertfa pe care o aduc cu regularitate. Nu se schimba nimic niciodata. Ma gasesc mereu la acelasi recviem al aceluiasi vis…

©Lorena.



Octombrie

Octombrie, ce s-a intamplat cu tine? Mi-ai promis ca imi vei livra cate o raza de soare zilnic si ca imi vei aduce frunze uscate pe alee. Pana acum am vazut opusul. Tot incerci sa-mi ingheti inima si nu reusesti, iar cand te ambitionezi, lasi ploaia sa ma topeasca. In zadar faci toate acestea; nu stii ca iubesc fiecare picatura de ploaie si ca prefer racoarea ta decat toropeala lui Iulie? In schimb, ma afecteaza faptul ca pe sol nu mai sunt decat frunze ude, murdare, iar auriul toamnei nu mai este evidentiat de Soare asa cum se cuvine. Tot ce te-am rugat nu a fost o dorinta exclusiv a mea, ci a intregii naturi, care uite cum sufera din cauza ta!

Astept sa-ti revii , asa cum erai anul trecut!

*Daca pana nu de  mult persoana a II-a singular o asociam cu persoana ta, acum m-am convins ca lucrurile s-au schimbat. Ai devenit doar un sens suplimentar. Te-am sters din memorie si am dat refresh.

Later edit (21.10.2009) : Multumesc ca m-ai ascultat! Stiam ca ai ramas in esenta acelasi bun amic.

©Lorena

Sentiment fara ecou

Mi-ar placea sa inmagazinez clipele frumoase intr-o clepsidra, iar cand lucrurile o iau razna, sa o pot intoarce si sa le retraiesc la nesfarsit. Asa as face cu anul trecut, cu clasa a VII-a, cu “tabara” la Vatra Dornei. In schimb, am putut sa retraiesc intr-o mica masura o amintire atat de draga mie, intr-un mod interesant opus. Acum era seara, era mai cald, eram mai putini. Dar nu mai era nimeni altcineva strain. Era intimitatea noastra, era “secretul” nostru, pe care insa nu-l mai tin minte decat eu si inca doua persoane. Lucruri de genul asta nu le inveti din carti, ci le simti pe pielea ta. Niciun scriitor nu cred ca ar fi putut sa-mi redea in cuvinte euforia si puterea imensa de a ma abtine sa tip de bucurie. Toamna nu mai are acelasi farmec fara voi si fara prietenia aceea. Dar acum mi-am luat ‘ramas bun’ asa cum se cuvine de la memoriile mele si cred ca sunt pregatita sa incep sa rescriu altele.

Multumesc Christiana. (din nou si pentru totdeauna). Pentru ca esti atenta la detalii, pentru ca stii sa-mi faci ziua cu un strop mai fericita si pentru ca existi (inca) pe langa mine.

©Lorena

Nonsens

M-am blocat printre ganduri si ma aflu acolo unde nonsensul se strecoara prin idei. Am agatat pe perete radiografia sufletului pentru a-mi analiza fisurile si pentru a le repara. In viitor urmeaza sa atasez alaturi progresele facute.

In parfum de struguri si cu gust de ciocolata amaruie.
Printre pagini de poveste si in pasi de dans.
In acorduri de chitara si intre versuri de romante.
Prin praf si sub stropi de apa.
Fara scop si cu intentie.
Pe langa timp si dupa fapte.
In valuri si printre frunze.
Cu zambete si printre lacrimi.
Printre fulgi si in fata soarelui.
Deasupra sunetelor de pian si cu pulsul durerii in vene.

La capatul acestui vartej se afla absolutul?

*Mi-am rezervat un moment liber pentru aberatii.*

Do you know what's worth fighting for
When it's not worth dying for?

(Green Day – 21 guns)

©Lorena.

La finele lui Septembrie

Azi inchei un capitol ale carui pagini le-am rasfoit in graba. Mi-am sectionat sufletul si am inserat o particica din el intr-o poezie, lasand-o la pastrare. Peste un an, o voi lua si o voi “recicla”. De asemenea, am presat si o amintire si am ascuns-o intr-un cufar pe care l-am asezat in pod. Voi incerca sa nu ma mai ating de cufar pentru multa vreme.

Ai observat vreodata cu atentie procesul prin care o secunda se transforma intr-un firicel de praf dintr-o clepsidra? Prezentul nu e prezent, e trecutul ce ruleaza prea repede.

Inca astept sa mi se astearna culori noi pe constiinta si sa pot sa o iau de la capat. In fond, cand nisipul s-a terminat, trebuie sa intorci clepsidra, nu?

Si mi-ar placea sa nu ma mai simt limitata de gandurile altora sau chiar ale mele. Imi caut libertatea, dar o gasesc doar cu jumatate de masura. Mai am la dispozitie o ploaie de octombrie si o bruma de noiembrie. Mai incolo, va fi prea tarziu.

Se incheie Septembrie, alaturi de inventarul de vise, sperante, amintiri.

Te astept cu ardoare la anul!

©Lorena.

Falling backwards

Abia acum doua secunde am realizat ca e vremea perfecta afara. Vremea perfecta de stat in casa. S-au adunat nori vinetii si se vad urme de un soare adormit. Nu bate vantul. Natura a inghetat intr-un tablou. E aer gri si e putin frig. Nu misca nicio frunza, poate ca de teama sa nu strice acest aranjament superb, care mie imi pare ca exprima oboseala, frustrare, un sfarsit inevitabil.

Am dat play pe o melodie, pentru a completa cu un fundal sonor aceasta imagine. As sta blocata in clipele astea pentru o eternitate! Intunericul se ingana cu lumina si iese o combinatie placuta de semi-obscur. Mi-ar placea sa ma aflu pe acoperisul blocului si sa admir acest “peisaj”.

Ieri meditam pe o banca, pe bulevard. Priveam razele soarelui, obosite dupa o vara extenuanta, cum inca se mai chinuiau sa se plimbe pe alee si sa lumineze amintiri. Stateam si ma gandeam la vara trecuta, la prea frumoasa vara trecuta si cat as vrea sa se fi repetat si anul acesta. Cand eram un grup proaspat-format de prieteni si abia ne cunosteam, iar impreuna ne-am tinut companie in acest proces, in lunile august si septembrie, perioada mea preferata. Si parca auzeam rasetele si simteam caldura ce ne inconjura, promisiunile ce ni le faceam ca vom ramane la fel cat de mult vom putea, parca eram inapoi in acea zi in care soarele ne gadila fetele pe acea banca verde pe un bulevard pustiu, intr-un aer rece-intepator, tinandu-ne de urat pana la intuneric. Pentru un moment, am crezut ca m-am intors in timp. Christiana era langa mine si era fericita, Ovidiu statea in picioare in fata noastra si ne amuza, Roxana si Corina ascultau muzica, Cristi statea cu noi si se uita la ea, Liviu, Dragos si Andi erau pe banca de vis-a-vis, de mai incolo, si vorbeau…  iar eu ma rugam ca aceste secunde sa nu se mai termine vreodata. Dar atunci am realizat ca nu sunt eu cineva care sa intoarca ceasul dupa bunul plac, iar vorbele Alexandrei m-au smuls din amintiri cu o brutalitate inocenta: ” La ce te gandesti?” . “La vara trecuta… si cat am vrut sa se repete si anul asta.” A fost sincronizare perfecta, caci atunci tocmai ce mi se retrasesera cateva lacrimi pierdute.

Acum ma uit in jur si sesizez ca nu mai am nimic din ce aveam atunci. Nu mai am zambetul, nu mai am fericirea, nu mai am optimismul, nu mai am prietenia, nu mai am siguranta de sine. Am aterizat intr-un taram crud, insensibil, care nu-mi ofera nimic pozitiv. Nu am ceva colorat la care sa sper. Totul a devenit monoton, monocolor.

Nu vroiam ca timpul sa treaca mai departe de atat. Vroiam sa se opreasca intr-un punct si sa o ia de la capat.

E intuneric afara, e intuneric in suflet.

…Si uite cum un simplu moment al serii mi-a dat peste cap ideea de a scrie ceva banal.

P.S. Imi cer scuze ca am dat atatea nume, dar simteam nevoia sa ma descarc de tot si cenzurand unele lucruri nu m-ar fi ajutat deloc.

©Lorena.

Tu. Din nou.

M-am saturat sa-mi imaginez ce-ti trece prin minte cand ma vezi, cand te vad, cand ne intalnim din intamplare si-ti apleci privirea. Contrastul dintre prima si ultima ta reactie m-au bulversat. Intai ai zambit, parca eram cei mai buni prieteni. Apoi iti muscai buza, cu privirea in pamant si cu gandul la altceva, asa cum faceai cand nu stiai la ce sa te astepti. Nu stiu daca asta era un semn sa te ignor sau nu; am decis ca era prima varianta si te-am lasat in pace, plecand cu semne de intrebare in minte. Stiu ca scriu cu intarziere. Gandul mi-a zburat la tine, vizitandu-te dupa aproape 3 luni. Acum cateva zile cand te-am vazut am crezut ca revedeam o amintire, dar erai real. Nu am stiut cum sa reactionez initial, asa ca m-am bucurat ca ne-am intalnit. Poate prea mult.

E ciudat ca inca dupa atata timp, tot imi rascolesti sentimentele si imi faci dezordine in suflet. Ma intreb daca eu am acelasi efect asupra ta, pentru ca uneori asa am impresia. Este ceva vicios, o dorinta care o contrazice pe alta: cea de a fi langa tine si cea de a te indeparta. Inca nu am decis care e mai puternica.

Te urasc pentru ca, prin banalul tau fel de a fi, ma derutezi si ma faci sa nu te uit complet. Pentru ca, oricat as incerca, nu pot sa te scot din sectorul mic si obscur al inimii. Pentru ca nu dai semne ca ai vrea sa pleci de acolo.

N-am inteles niciodata de ce intentionai sa te schimbi (fizic) pentru mine. N-am simtit nevoia sa te stiu diferit. Si nu simt nevoia sa te stiu cu altcineva. Inca. Si inca mi-e frica sa revad fotografiile cu tine, cu noi. Atunci, aproape automat ma voi intoarce la tine. Fie fizic, fie mental.Nu vreau sa ma mai chinui cu asemenea lucruri.

©Lorena

Capcana

Mi-ar placea sa fiu prinsa macar o data… intr-o fotografie. Sa fiu nevoita sa zambesc alaturi de ceilalti si sa intru in atmosfera relaxata, comica, melancolica, romantica sau ciudata care a fost imortalizata. Sa-mi inghet prezenta intr-un singur loc in care mi-a placut sa fiu si in care as putea sa traiesc fericita, intr-un album, pana la adanci batraneti, fara sa simt trecerea timpului, schimbarile lumii sau ale mele. Cum ar fi?

Sau intr-un tablou, fie ca e el abstract sau un peisaj din natura. Mi-ar placea sa ma pierd prin el si sa-l explorez, intelegand fiecare punct din planul din spatele privirii unui amator. M-as propti sub un copac cu aur pe ramuri si as lasa vagi raze de soare palid sa-mi mangaie chipul, iar sunetul vantului prin frunze sa-mi fie muzica. Cum ar fi?

Ori intr-o partitura pentru pian. Sa ma agat de fiecare nota si sa o trag sau sa o imping dupa bunul plac, iesind sunetul ideal, multiplicat pana la final de portativ. As fi poate semnul de pauza, ca pianistul sa se gandeasca pentru o fractiune de secunda… la mine. Apoi degetele sa-i porneasca in aceleasi miscari frenetice si sa se piarda prin labirintul alb-negru. Cum ar fi?

In momentul asta, orice capcana mi-ar parea o oferta tentanta, numai sa evadez de mine!

©Lorena