Rece

Inchid cartea cu un gust amar si-mi fixez ochii in ecranul calculatorului, incercand sa-mi sterg amintirea sfarsitului din minte. Ratacesc din pagina in pagina, fara un scop, in timp ce in mine se revarsa un potop de amintiri a caror durere mai e vie si acum.

Numai radioul mai sparge tacerea dintre noi, iar amandoua ne prefacem a fi concentrate la altceva: la condus, respectiv la melodiile de pe fundal sau la peisajele ce fug o data cu ele. Am un amalgam de cuvinte in cap, dar niciunul nu vrea sa-mi iasa pe buze. Se opresc in gat si inghit in sec, incruntandu-ma pentru a-mi impinge lacrimile la loc. Desi suntem la mai putin de jumatate de metru una de cealalta, distanta dintre noi e mai mare ca oricand. Atat de apasatoare incat o simt, e palpabila. Ma simt intimidata si un soi de frica stranie imi ingheata vorbele. Mi-e teama sa spun ceva gresit, neinteresant, egoist, irelevant. Nu-i citesc gandurile in spatele ochelarilor de soare. Tac. Tacem amandoua. Pentru mile bune, pana la despartire.

Incerc sa-mi dau seama daca prezenta mea e atat de incomoda. Poate sunt eu prea narcisista gandind ca, in mod normal, cineva care isi revede un membru al familiei dupa cativa ani, ar fi entuziasmat sa-l imbratiseze si sa-i vorbeasca. In loc, ma intalnesc cu o umbra rece, necunoscuta. Nu ma vede. Nici ca pe o sora, nici ca pe o prietena, nici ca pe un musafir. Sunt un bagaj lasat in coltul camerei si o saltea asezata langa pat. In momentele astea, si conversatiile telefonice erau mai calde.

Si totusi, cand ajung acum acasa, citesc mesaj de dor, un dor care ori s-a nascut tarziu, ori a fost ascuns extrem de bine.

©Lorena.

Stii de ce mi-e dor?

De datile cand calculam diferenta de fus orar si-mi imaginam ce fac ceilalti acasa. Sau cand mi-era prea lene pt asta si stiam doar ca ora 15 acolo era 23 in Romania, iar ora 7 in Romania era 23 acolo.

De mersul cu masina si cand conduceai cu ochelarii de soare si muzica de Bach pe fundal.

De filmele la care ne uitam si adormeai la jumatate.

De pepenele rosu pe care il mancai INCONTINUU.

De ziua cand ai facut mazare si ma tot intrebai daca “e ca la mama acasa”, iar daca nu, CE ii lipsea.

De ultimul pranz impreuna, la Panera, cand era PLIN. Iar eu nu ma grabeam prea tare sa mananc pentru ca nu voiam sa plecam la aeroport.

De rasul tau.

De tine.

©Lorena.

Today I loved you

Today I loved your company.

Today I loved laughing with you.

Today I loved whispering in each other’s ears.

Today I loved playing with you.

Today I loved your touch.

Today I loved your look and your smile.

I loved you today.

©Lorena.

 

Nu am titlu

Te urasc pentru ca mi-ai alimentat naivitatea cu care imi construiam mirajul prieteniei in care credeam.
Te urasc pentru faptul ca niciodata n-am putut fii convinsa in totalitate ca ma pot baza pe tine.
Te urasc pentru ca eu n-am contat niciodata cat ai contat tu pentru mine.
Te urasc pentru ca te-am considerat ultima persoana pe care as putea s-o urasc…

Am crezut intr-un suflet schimonosit de dor, cand de fapt era transfigurat de indiferenta.

©Lorena.

Scrisori catre anotimpuri

Mi-ai plecat, Noiembrie, si m-ai uitat intr-o frunza aurita de Octombrie, in soarele lui Septembrie. Am ramas singura sa astept ferestrele sa inghete si sa mi se asterne zapada pe suflet. Imi pare rau ca vor mai trece inca multe luni pana sa ne intalnim, Toamna, dar macar te voi pastra in cuvinte, alaturi de amintirile dulci-amarui pe care mi le-ai aprins an de an.

Ai venit tu, Decembrie, cu nelipsitul val de ceata care-ti acopera chipul. Te ascunzi in el si ti-e frica sa te desparti de fulgii de nea, carora nu vrei sa le dai drumul pana la Craciun. Te rog, in schimb, sa fii bland. Fereste-mi inima de degeraturi si canta-mi incet, cu soapte apasate, muzica diminetilor reci si argintii. As vrea ca amurgul sa nu ma mai evite, ci sa-mi aduca parfum de portocale si ciocolata in prag.

Poate nu mi-ar strica un strop de prietenie surogata. Pana la urma, toti preferam amagiri decat nimic.

©Lorena.

11.11.11

So today I decided to write something in English, for a number of reasons. No, I’m not trying to show off my prowess ( a.k.a. awesomeness:)) ). I have stumbled across several blogs of Romanian women that wrote their articles like that and I was eager to do it myself, especially since some ideas sound better in English. Plus, I just feel like expressing my thoughts in a foreign language in which I happen to be fluent (the reason I didn’t choose French).

Okay, so there’s this big fuss around 11.11.11 thing, which was fun at the beginning, but now has become quite annoying. It is, at best, slightly overrated to make a wish on… well, every other random occasion. I’ve always had a problem with wishes; I never know if they have an expiration date and if the feasibility of them is relevant in any case. That’s why, when I was a kid, I used to wish for an unicorn, just to push the boundaries of reality. I wanted to prove that wishes aren’t real by asking the universe for something impossible. Then, there’s the problem of time. How long do I have to wait before the wish becomes true? If I ask for a friend, who doesn’t show up until, let’s say, just for the sake of the argument, the day before I die, does that mean that the old, or better yet, antique wish came true? Not to mention that some wishes are so strong that they create fear. How do we deal with that kind of intensity? But maybe I’m overthinking it – ’cause that’s what I do.

November the 11th, 2011, and I am all alone. To be honest, I am both relieved and disappointed. Relieved because I often find myself longing for space, quiet, some time for myself, away from everybody, and disappointed because lack of activity has become frustrating rather than relaxing. You know that feeling when you don’t have anyone to call, and those extremely few people you can call… are not answering their phone? Well, I hope you will never experience that. That’s when you realise that, either way, you are on your own and that’s how it’s meant to be. You won’t have other people helping you all the time so the only one you can count on is yourself. Sure, your parents may be there to support you all the way, but not for very long. Just make sure that when they disappear, you won’t vanish as well (metaphorically speaking).

Well that’s that, I’m done blabbering. I hope that, somewhere along the way, I’ve made you think a little outside the box. There are probably going to be more posts like this one, so be prepared.

P.S. I like how, when I choose to see the editing section full screen, there’s a cute and clear motto in the bottom-right corner – Just write.

©Lorena.

Toamna personala

Nu ma pot abtine din a sublinia, cu fiecare ocazie, cat de mult iubesc toamna. Chiar si vremea de acum, putin deprimanta, rece, ploioasa, cu vant puternic. Pe mine ma linisteste si ma inspira. Ma simt in siguranta incolacita in pat, privind direct pe fereastra norii plumburii si lacrimile lor grele ce se arunca pe pamant. Nu mai spun de frunzele ce s-au aliniat, anul acesta toate in exact aceeasi uniforma, pe trotuarele pustii. Da, inca un avantaj: mai putina lume pe strazi. Toamna nu se celebreaza cu persoane multe cutreierand peisajele urbane, ci, dimpotriva, cu linistea izolarii, cu sentimentul ca esti unicul om ramas pe planeta. Atunci te bucuri de anotimp cu adevarat.

Bulevardul il simt iar mai apropiat, trezit ca un vechi amic in zambetul meu.

©Lorena.

Lacrimi cu chip de om

Lacrimile apar cand nu ai cui sa-ti marturisesti durerea si ti-o marturisesti tie insusi. Sunt raspunsul corpului tau care iti confirma ca intelege prin ce treci. Sunt echivalentul raspunsului uman pe care il cauti in altii. Sunt urechile ce-ti asculta suferinta si mainile ce te mangaie. Lacrimile sunt prietenele cele mai bune prietene ale unui om, care apar cand esti cu adevarat singur. Iar noi ce facem cu ele? Le stergem si le negam existenta, considerandu-le un semn prea evident si rusinos al slabiciunii.

©Lorena.

Sinapse amortite

Este iar seara, intunericul strecurandu-se in camera si inecand patul in singuratate. Draperiile rosii par o cortina uriasa, greoaie, transformand incaperea intr-o sala de teatru a emotiilor. Ea aprinde lumina de la capul patului si isi cauta derutata o muza. Becul aprins parca i-a ars orice urma de inspiratie, asa ca il stinge la loc. Intotdeauna intunericul l-a gasit fascinant; poate mai ales pentru ca in el descoperea idei pentru scrisorile sale.

Da, scria scrisori. In fiecare seara isi transfera gandurile in pagini surde. Nu stia de ce le mai scria, caci era constienta ca acele cuvinte nu vor fi citite ca atare, iar sensul lor se va ofili odata cu sigilarea plicului. Devenise un automatism, o rutina placuta care ii dadea un sentiment de constiinciozitate, simtea ca avea un scop care sa o mentina pe linia de plutire.

Statea asa, invelita in satin, asteptand sa vina trenul gandurilor vuind in mintea sa. Dar gara era goala si tacuta. Isi rasuci picioarele, fara a anula gratia fiintei sale, iar in final se ridica si iesi pe balcon. Camasa de noapte ii dezveli pulpele fine si coapsele mature, iar manecile descoperira   bratele-i subtiri, pictate in culorile soarelui. In aerul rece isi aprinse o tigara, dezvaluindu-si vulgaritatea sub lumina stelelor si sufland fumul in directia lunii. Privirea i se ingusta catre un orizont indecis, sprancenele formau un dans agresiv pe fruntea ei, incruntandu-se si relaxandu-se periodic. Captivata de exterior, isi pierdu simtul trupului, lasandu-l prada frigului.

Uita de tot: de cuvinte, de scrisori, de lume. Isi plimba tigara printre degete fara sa realizeze si isi arde podul palmei. Se trezeste si scapa o injuratura. De atatea ori a spus ca se lasa de fumat, dar noaptea ii pune mereu bete in roate. Atunci simti aerul rece pana in oase si intra inapoi in camera, tremurand. Nu e nimic schimbat, parca timpul a stat in loc. Aerul e nemiscat. Aprinde iar lumina, ajungand la concluzia ca seara asta nu este seara ei. Probabil ca inima i-a amortit sinapsele, vrand sa ia locul creierului. Naiva inima! Ea nu stie ca, prin egoismul ei, isi duce stapana la pierzanie. Un om ce gandeste cu iubirea isi pierde ratiunea, iar fara ratiune nu mai e om.

Isi intoarce privirea si vede iar telefonul pe noptiera, parca asteptand sa fie atins. In seara asta cedeaza impulsului de a-l suna, dar raspunde casuta vocala. Deschide gura, dar nu iese niciun cuvant. Tot ce avea de spus a spus in scrisori. Si-a consumat toate vorbele in forma livresca, uitand sa le utilizeze verbal. Mai are cuvinte neuzate? Mintea i se goli, impietrind cu telefonul la ureche. Inchide ochii, ofteaza si isi muta buzele in forma unui zambet, primul dupa sase luni.

Adormi in acea seara jurandu-si solemn ca va renunta la scrisul din fiecare seara. Acum era convinsa ca a comunicat tot ceea ce avea de spus: de la intrebari pana la acuzatii, de la scuze pana la rugaminti, de la dor pana la ura. Litera cu litera, si-a golit sufletul de prezenta lui, si ii era bine.

©Lorena.

Void

Am atatea de spus si nicio idee cum sa formulez sau de unde sa incep. Un amalgam eterogen de ganduri, de idei, de sentimente, de impresii. Dac-as putea sa le smulg din interiorul meu, as face-o fara a ezita nici macar o secunda. Ignorance is bliss. Adica da, e mult mai convenabil sa fii sec, o carcasa a unui spatiu gol, neconturat, neavand nimic care sa te zdruncine inauntru. Si deageaba incearca unii sa-si hraneasca goliciunea; ei nu stiu ca o fac in van, caci nutrimentele adevarate sunt faptele ce nu tin de sine, acelea pe care le faci exclusiv pentru altii.

©Lorena.