“Dupa dealuri” este filmul lui Cristian Mungiu care a castigat doua premii anul asta la Cannes: pentru cel mai bun scenariu si pentru cea mai buna interpretare feminina (Cristina Flutur si Cosmina Stratan).
Ador schimbul de replici din trailer. Sunt curioasa cand(sau DACA) va aparea filmul asta in cinematografe la noi… Ca de altfel.. castigam premii internationale, dar nu ne facem reclama in propria ograda.
Sa va spun o poveste care m-a bagat pe mine in depresie ieri, stare care probabil va continua zilnic pana la mijlocul lui Martie.
Ce zi a fost ieri? 27 februarie 2012. Luni. Sau ziua in care trebuia sa dau examenul de conducere – proba practica. Evident, tipic mie, aveam o stare groaznica de dimineata, tremuram de emotii si imi faceam scenarii in cap care mai de care mai apocaliptice. Cand am ajuns in masina cu instructorul, insa.. m-am mai calmat putin. Eram deja in largul meu la volan, aproape ca ma simteam si pregatita. Hai sa asteptam la punctul de pornire pe nenea examinator.
Cine ar fi stiut ca eu reprezentam exact momeala preferata pentru prosti cu uniforma? Fata, incepatoare in adevaratul sens al cuvantului (avand doar 18 ani), fara pile puse si cu rezultat promitator la proba scrisa (avand doar o greseala). Nu credeam ca voi ajunge sa-l urasc pe individul care parea destul de simpatic, tanar si amabil.
Traseul meu a fost unul de-a dreptul sublim. M-a trimis prin drumurile cele mai nenorocite, santiere neterminate si cam aglomerate. Mi-a murit si motorul dupa ce-am oprit la o trecere de pietoni, chiar daca nu mi se intamplase asa cu instructorul nici in ziua respectiva, nici in cea anterioara => atat de proasta sunt cand ma emotionez. In fine, am trecut peste fara sa ma panichez, simtind doar o intepatura de frustrare (“aoleu, acum isi inchipuie asta ca sunt cine stie ce idioata care a aterizat pe scaunul soferului”). Mai departe – pietoni care nu stiau ca sunt pe carosabil si ca tre sa ma opresc sa-i bag si pe ei in seama, apoi se uitau uimiti ca ii astept. Stati linistiti dragilor, cand n-o sa mai am pe nimeni in dreapta, nu va mai iarta nimeni. Plus mofturile examinatorului ca nu opresc la fiecare trecere, chiar daca pietonul trecuse deja si n-avea rost sa mai incurc circulatia ca tampita (“nu ti-a zis instructorul sa faci asa? (sa opresti indiferent, daca ai pieton pe trecere) – nu boule, chiar ma atentiona sa ridic piciorul de pe frana si sa-mi continui drumul; dar ce sa-i zic decat un umil “ba da”. in mortii ma-tii).
Ei, astea erau nimic, penalizarile pe care le marcasera el nu erau suficiente pt a ma pica. Asa ca s-a gandit bine el cum sa procedeze. Hai sa mergem pe o strada ingusta, cu un singur sens, cu masini parcate de-an boulea pe ambele parti, la ora 12.00, pe langa o scoala, cand toti tancii ies si traverseaza in fuga fara sa se asigure. Dar nu un copil a fost vina. Sau ma rog, a fost, in sensul ca eram atenta sa nu-i calc si incetineam. ASTA mi-a distras mie atentia de la lucrul fatal: oglinda din dreapta!!! Eroul din dreapta mea ‘a fost obligat’ sa apese frana pana in podea pt ca oglinda din dreapta s-ar fi putut lovi cu oglinda unui autoturism parcat p-acolo, va imaginati cum, de parinti disperati sa-si ia odraslele cat mai repede si dintr-un loc cat mai apropiat de iesire. Ta-dam! Interventia examinatorului pt evitarea unui PERICOL iminent duce la penalizarea cu 21 de puncte, adica te pica direct, indiferent de ce altceva ai mai facut. NU CA-I MISTO?
Cand am ajuns la capatul traseului si mi-a spus ‘pt azi ai calificativul respins’ credeam ca-si bate joc de mine. “Stii pentru ce, nu?” . Imi venea sa-i zic “nu, da’ chiar ma roade sa stiu!!”. Pt oglinda aia. Futu-i mama ei de oglinda, daca nu o sa inventez un sistem special pt masini astfel incat sa nu mai fie nevoie de oglinzi retrovizoare. Sa vad atunci ce greseli mai gaseste! Dar nu-i nimic, ca sa ma enervez mai tare, “cu manevrele nu ai probleme, te descurci f bine; stii ce-i aia viteza 1,2,3, si asa mai departe:)”. Ah, ce bine. Ma bucur ca mi-ai confirmat ca am picat pt un cacat. Excelent. Bravo.
Ce-a urmat, si mai frumos. Elevul-martor a trecut la volan (un el). O da. Palpitant. Nu reusea sa porneasca masina. Frana de mana, ambreiaj, schimbatorul de viteze – toate ii erau straine. Inteleg, emotiile, dar parca a durat cam mult sa se redreseze. Doar era pe masina lui acum. Plus la plecarea de pe loc nu s-a asigurat si venea o masina cu viteza. Interventia examinatorului cu frana brusca si cu atentionarea scarbita “unde te duci, nu vezi ca vine cu viteza?” NU s-a pus ca PERICOL IMINENT. Nu era asa important. Meh. Intra o masina cu viteza in tine; cu totul; nu numai cu un varf de oglinda. Las-o dracu’, cui ii pasa. Nu mai spun ca traseul lui n-a vazut nici urma de drum ingust, aglomerat, in lucru, sau orice alta dificultate. Bulevard, taticule, bulevard. Iar greselile lui cumulate erau mai multe decat ale mele, asa, ca fapt divers. Dar a luat. Mi se parea si normal, n-a facut “greseala fatala” ca si mine, ca sa citez pe cretinul cu palarie.
Si uite asa mi-am petrecut cea mai nasoala zi din viata mea, mai ales raspunzand apoi la intrebarile entuziasmate ale colegilor “ai luat? cum a fost?:D” cu “n-am luat”, iar apoi simtind cu parerea lor despre mine ca fiind un sofer prudent se spulbera pentru totdeauna. Din cauza unui mascul cu sindrom premestrual.
De fapt, nu stiu cine era mai nervos: eu sau taicamiu. Ma rog, nu era suparat pe mine, ci pe handicapatul ala, zicand ca teoretic nici nu au voie sa ne duca pe drumuri aglomerate, sau avand prieteni care l-au sfatuit sa ma puna sa fac contestatie. Not going to happen – probabil din comoditate, o notiune la care tata tine mai mult ca oricine de pe Terra.
Acum astept ca idioata 2 saptamani pana ma reprogramez. Si tre sa mai dau si sala IAR. Ar fi culmea s-o pic p-asta acuma, ca sa fie tacamul complet. Poate pana la sfarsitul lumii apuc si eu sa-mi vad permisul. La ce bafta am…
Sper ca acum va simtiti mai bine. V-ati delectat cu ceva amuzant, iar daca va inchipuiati ca ati inceput sapt naspa, uite ca se poate si mai rau! 
Have an easy week! I know that’s impossible for me.
THE SEXIEST THING EVER (pt mine, cel putin)
(titlul unei carti-in-dar pe care am primit-o de ziua mea de la unchiul preferat, carte care intr-adevar emana pace sufleteasca prin paginile sale)
Este un lux sa poti fii linistit in mijlocul haosului. – Virginia Woolf
E placut sa fii singur intr-o gradina la asfintit sau seara, cand umbre sfioase te viziteaza si te subjuga in reveria gandurilor suspendate. - James Douglas
Munca nu trebuie sa fie un efor haotic, ci o disciplina a mintii. Prinsi in vartejul frenetic al vietii, prea adesea ne pierdem capul. - Henry David Thoreau
So I’m back home – safe and sound. Turns out the trip to IKEA resulted in me having a productive Sunday. I went to IKEA and among the clever stuff that you can find there, I stumbled upon some really cool wall decorations that I just HAD to ‘install’ the very next day. 
I wish I could tell you it was a piece of cake, but it wasn’t all peachy like that.
I chose a pattern with elegant black flowers, which turned to be tricky to paste onto the wall. Between trying to figure out what is the best artistically pleasing way to arrange the flowers, constantly getting frustrating with the narrow place I had to work with, I also had to deal with a control-freak mother who would not get off my back for even one second!!! You know the annoying mothers and their outrageous behaviours you see in comedies? Well mine acted like one! Or worse… She would keep on giving instructions and advice on how the design should go, and when she got tired of that bossy attitude, she would immediately turn to being the victim ’cause she was doing ‘the fool’s job’, she had nothing to say, etc. OMG, WOMAN, ARE YOU SHITTING ME?!?
Well finally she got so upset, or, as I like to believe, my desperate cries for independence got through to her, that she left the room and I was at peace, at last!! I did my thing and this is what came out:
Gorgeous, I know! : ) )
Also, while in Bucharest, I took the opportunity to buy a DVD, which I know is perceived as a profanity. Even the guy at the cash register asked me ‘Oh, you haven’t seen it yet?’ with a surprised look on his face. ‘No, I have. It’s for my collection’, I replied. Which movie, you wonder? Harry Potter and the Deathly Hallows – part 1. I do actually have a sort of collection with all the movies in the series, except the 5th one (I’m not sure about the 6th either). I was actually drawn to the second CD, which included additional scenes, documentaries, and a video which explains how they managed to create 7 x Harry Potter at the beginning of the film. I’m aware of the fact that I may sound like a nerd right now, and I probably looked like one when I got out of the store, but, to be honest, I don’t really care. 
One can invest in their hobbies, right?
Have a good week!
As I previously stated on Facebook: Awesome week was awesome!!! Dar mai multe detalii despre Predeal maine. Acum vreau doar sa mananc popcorn facut cu mana mea si sa ma uit la un film in propriul pat. : ) )
Dar cea mai tare chestie care mi-a inveselit ziua, chiar daca plecarea de la munte a fost in sine putin deprimanta, a fost ‘salutarea’ din partea unor persoane relativ random. In primul rand, sormea cu mesaj pe wall (she must have been reaaaally nostalgic that she decided to tell me she was thinking of me); apoi, out of the blue, primesc mesaj de la Stephen (tipul care a stat langa mine pe avionul de intoarcere – Dallas spre Amsterdam) si ma intreaba ce mai fac. Am vorbit putin cu el si chiar m-am simtit bine.
Sunt prea euforica pentru a mai scrie ceva, asa ca noapte buna! ) Love y’all (doar astazi:)))!
Ma uit in jur si, desi am abordat tema asta de nenumarate ori, atat in scris, cat si in plan verbal, mi-e greu sa ma abtin a sublinia diferentele triste dintre mentalitatea romaneasca si cea a strainilor. Lucruri de genul acesta au fost scrise in multe articole si sunt constienta ca ceea ce voi mentiona si eu sunt reformulari ale acelorlasi idei, dar din perspectiva elevului/adolescentului/calatorului.
Ne-a fost impus, de la varsta frageda, sa tacem. Sa taci atunci cand arati respect, atunci cand gresesti, atunci cand iti e rusine. Sa nu scoti un cuvant cand se agraveaza un conflict, mai ales daca nu esti implicat. Sa te limitezi in a da sfaturi pe o anumita tema (ex: casatoria/divortul), caci nu este dreptul tau sa te manifesti. Linistea aceasta a primit, de-a lungul timpului, drept companion, o lipsa de reactie complet inumana, o indiferenta usturatoare cand inauntru fierbi. Suntem pasivi la ceea ce se intampla in jurul nostru, tanjind in secret la o schimbare pe care o va putea aduce numai timpul.
Desigur, au inceput sa apara cazuri in care tinerii vor sa-si faca vocea auzita, dar initiativa lor se loveste de zidul pe care adultii il ridica atunci cand aud afirmatiile respective. Astfel, delasarea mai sus mentionata este alimentata si de dezamagirea pe care adolescentii (si nu numai) o intalnesc in incercarea disperata de a schimba ceva. Ni s-a intiparit in minte ca, orice si oricum am face, nu putem interveni cu nimic, iar eforturile noastre n-ar fi decat o pierdere de timp. Identitatea nu ne este luata in serios datorita varstei si lipsei de experienta, argumentele cliseeice pe care toata lumea le arunca in orice imprejurare pentru a ne inchide gura. Desi este adevarat ca purtam asemenea “goluri” cu noi, empatia nu trebuie anulata complet pe motiv ca diferenta de ani este prea mare. Oare, cu trecerea timpului, uitam sa mai fim oameni cu cei de langa noi? Uitam ca am fost oameni?
Tot in tacere ne-am format si prejudecati aleatorii, un non-sens care sa ne justifice atitudinea ostila fata de altii. Nu am fost crescuti sa apreciem diversitatea, ci mai degraba sa imbratisam uniformitatea si asemanarea, pe principiul “cin’ se-asemana, se-aduna“. Ni s-au dezvoltat, astfel, anumite reflexe nesanatoase de repulsie mocnita fata de cei ce au alte preocupari decat noi. In aceasta societate competitiva si exclusiv de consum, persoanele cu inclinari artistice sau sportive sunt percepute ca persoane fara viitor, irationale si incapabile de a nutri o latura cognitiva pentru a obtine o slujba “normala”, “stabila”. Nu ma credeti? Care e primul instinct cand auziti de un coleg ca vrea sa se inscrie la un liceu cu program sportiv sau la un liceu de arte? Admiteti ca are un talent pe care vrea sa-l fructifice sau considerati ca a renuntat la a mai incerca si alte variante de cariera care poate sa-l “ajute mai mult (financiar vorbind) in viitor”?
Din ce-am auzit, citit si vazut cu ochii mei, aceste probleme nu se regasesc in alte tari civilizate din Occident, la care, de altfel, aspiram sa devenim. Ei nu judeca si nu pun la zid pe nimeni, ba chiar incurajeaza individualitatea caracterului, in timp ce promoveaza si armonia, colaborarea in grup. Toti cetatenii sunt constienti ca sunt diferiti unul de altul, dar continua sa coabiteze in perfecta liniste, vazandu-si de vietile lor. Nimeni nu arunca priviri fulgeratoare si nici nu se incrunta scarbit cand sunt martori la lucruri excentrice, realizand ca fiecare are dreptul la deciziile lui in viata privata, iar daca acestea nu reprezinta un pericol pentru nimeni, nu este necesar niciun semn de adversitate fata de ei. Noi de ce nu putem trece peste aceasta bariera a unicitatii si sa respectam spatiul intim al fiecaruia? De ce preferam sa barfim,sa criticam si sa ne minunam de altii care nu au aceleasi perceptii ca si noi? Ce ne face sa credem ca noi suntem superiori celor ce aleg alte moduri de a se exprima?
Un alt factor ce ne distinge este pesimismul dus pana la extrem in care ne complacem. Suntem divizati si fara ambitii comune ca popor. Fiecare cu interesul lui, iar mai departe nu are importanta, dar tot noi suntem cei care se plang in permanenta de cat de saraci suntem, cat de nesimtiti suntem, etc. Ne-am obisnuit sa ne criticam fara sa si schimbam ceva la propriul nostru comportament. Avem pretentia la altii sa ne trateze ca pe egali, dar multi dintre noi nu fac acelasi lucru la randul lor. Suntem plini de ganduri plumburii si scenarii triste pentru ca am renuntat sa mai speram in noi. Suntem niste suflete antitetice, framantate atat de vibrantul “nu trebuie sa fie asa/nu e bine asa!”, cat si de recele “asta e!”.
Am ajuns la capatul firului de idei si cred ca e timpul sa conturez o concluzie, dar nu o voi face. De ce? Pentru ca vreau ca fiecare sa ramana cu ce a inteles el. Fiecare percepe lucrurile intr-un anumit mod, asa ca prefer sa las acest lucru nealterat. Pana la urma, poate ca lectura aceasta nu v-a influentat cu nimic…
What makes you think you are so damn special?
M-am saturat sa vad cum isi dau unii niste aere elitiste sub nasul meu, tinand sa sublinieze, intr-un mod mai mult sau mai putin subtil, ca-mi sunt superiori, ca nu suntem de acelasi nivel, din aceeasi categorie. You’d be surprised, but I’m actually human, even though I may not look like one. 
Macar cand esti cu un grup, prefa-te ca te adaptezi la situatia ‘mizerabila’ in care te afli, a.k.a ‘uncool company’. -_- Cred ca prea mult am nevoia de aprobare din partea ta, sa ma simt eu mai bine ca ma accepti ca pe un egal, ceea ce nu s-a intamplat niciodata. Vinde-mi indiferenta ta, vine iarna si vreau sa am un palton suficient de gros sa-mi tina cald.
Recent am dezvoltat o “teorie” (muza fiind asemenea persoane superficiale) despre oamenii general-acceptati in societate. Principiul de baza este acela ca totul este evaluat pe baza aspectului fizic si nimic mai mult, acesta avand 3 ramuri importante: inaltimea, greutatea, nivelul ridicat sau scazut al frumusetii (fetzei). Din aceste 3 ramuri, minim 1 sa fie pozitiva. Partile pozitive constau in a fi slaba, frumoasa sau mignona. Partile negative, se intelege, constau in a fi grasa, urata sau inalta. Asadar…
Mai sunt si alte variatii, dar mi-e lene sa insir. Cert e ca in cazul meu, am nevoie de dieta ca sa nu se arunce cu pietre in mine pe strada. : ) )
Mi-e lene si ma scuz pt aberatiile de mai sus, e doar ce-mi mai pocneste prin minte randomly (ceea ce nu inseamna ca nu cred in ele).
